Cuvântul feromon este de origine greacă; a fost format, în 1959, din cuvintele „a transporta” (pherein) și „a stimula” (horman). Termenul desemnează niște compuși chimici care sprijină comunicarea dintre indivizi.
Odată cu intrarea în contact cu lumea exterioară, feromonul eliberat produce o schimbare bine definită în comportamentul și funcționarea fiziologică a individului. În funcție de tipul de transfer de informații – între indivizi din aceeași specie sau care aparțin unor specii diferite – putem vorbi despre homo și aloferomoni. Un bun exemplu de aloferomoni este compusul eliberat de anumite plante pentru a atrage insectele. Iar pentru comunicarea în interiorul speciei, ne oferă o sumedenie de exemple lumea animalelor.
La albine, feromonii joacă un rol major în menținerea armoniei în cadrul populației. Regina produce compusul numit în limba engleză „royal substance”, care împiedică dezvoltarea simultană a mai multor regine în fagure. Odată cu îmbătrânirea reginei, cantitatea acestui feromon scade treptat, după care el dispare. În același timp, încetează și „represiunea sexuală” a lucrătorilor și se dezvoltă o nouă regină.
Și la studierea vieții furnicilor au fost descoperiți numeroși feromoni, cu funcții diferite. Cu ajutorul acestora, furnicile sunt capabile să atragă atenția celorlalte membre din mușuroi asupra unui pericol sau asupra unui loc cu mâncare.
În cazul comunicării mamiferelor în interiorul speciei, feromonii îi pot informa pe ceilalți cu privire la numeroase domenii ale vieții, precum existența individului, „starea sa de spirit” (excitare, agresiune, frică), ciclul sexual, locul ocupat în clasamentul social, apartenența teritorială, atașamentul dintre mamă și descendenți.
La animalele vertebrate există trei modalități principale de comunicare prin intermediul compușilor chimici: simțul olfactiv, simțul gustativ și perceperea feromonilor. Feromonii sunt percepuți de organul lui Jacobson (în latină, organul vomeronasalis), care este un organ dispus în pereche, situat în gură, în partea anterioară a cavității nazale, care în starea de repaus este umplut aproape în totalitate de țesutul epitelial puternic vascularizat. Datorită contracției vaselor sanguine, cavitatea se extinde, iar presiunea scăzută rezultată trage aerul din cavitatea nazală, respectiv – cu excepția calului – din cavitatea bucală aflată în contact cu cavitatea nazală. În provocarea contracțiilor vasculare joacă rol atât stimulii olfactivi, cât și cei vizuali. Un astfel de semnal vizual este un anume comportament al individului care eliberează feromonul.
Individul care caută detectarea feromonilor trebuie să se comporte într-un anume fel și pentru a putea pompa aer în acest organ, în mod activ. Este vorba despre este așa-numita reacție Flehmen, a cărei caracter este specific speciei. La câini, detectarea este însoțită de o umflare ușoară a fălcilor, respirație și linsul frecvent al nasului. La pisici procesul este mult mai vizibil: animalul stă cu gura deschisă și aproape că gâfâie. Stimulul ajunge de la receptorii de detectare din organul lui Jacobson, la creier, prin intermediul rețelei de celule nervoase. Rezultatul este o modificare foarte rapidă a comportamentului și a anumitor procese fiziologice. Din moment ce – spre deosebire de simțul olfactiv – între organul lui Jacobson și neocortex nu există nicio legătură, animalul nu conștientizează nici semnalul vizual, nici perceperea feromonului în sine.